Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Vieţile secrete ale culorilor

        de Laura Imai Messina

(fragment)

Roman tradus din italiană de Cristina Gogianu

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2023

Laura Imai Messina s-a născut la Roma în 1981 şi este absolventă de Filologie a Universităţii Sapienza. La 23 de ani s-a transferat la Tokyo pentru a-şi perfecţiona limba japoneză, hotărând apoi să se stabilească în Japonia. A obţinut o diplomă în cultură comparată la International Christian University cu o teză despre scriitoarea Yoko Ogawa şi apoi un doctorat la Tokyo University of Foreign Studies. În prezent predă italiana în câteva universităţi prestigioase din capitala niponă. În martie 2011 a creat blogul Giappone Mon Amour, inclus în prezent în site-ul lauraimaimessina.com. A debutat în 2014 cu romanul Tokyo Orizzontale, urmat, în 2018, de al doilea roman, Non oso dire la gioia, ambele cărţi bucurându-se de succes. Tot în 2018 publică bestsellerul WA. La via giapponese all’armonia, un ghid dedicat celor interesaţi de cultura şi obiceiurile tradiţionale şi contemporane japoneze. În 2020 publică Ce încredinţăm vântului (Quel che affidiamo al vento; Humanitas Fiction, 2021), roman care a urcat rapid în fruntea topurilor de vânzare din Italia, deja tradus în peste 20 de limbi şi ale cărui drepturi de ecranizare au fost achiziţionate de casa de producţie Cattleya. Tot în 2020 vede lumina tiparului volumul ilustrat Tokyo tutto l’anno – Viaggio sentimentale nella grande metropoli. La începutul lui 2021 publică volumul de povestiri pentru copii Goro Goro. În 2021 apare romanul Vieţile secrete ale culorilor (Le vite nascoste dei colori; Humanitas Fiction, 2023), urmat, în 2022, de L’isola dei battiti del cuore, în curs de traducere la Humanitas Fiction. Laura Imai Messina îşi scrie cărţile în cafenelele din Tokyo sau în metrourile care străbat imensa metropolă şi îşi împarte timpul între Kamakura şi Tokyo alături de soţul ei, Ryosuke, şi cei doi copii, Sosuke şi Emilio.

De când se ştie, Mio percepe lumea în nuanţe infinit mai detaliate decât oricine. În atelierul familiei, în care de generaţii întregi se vopsesc, se croiesc şi se îmbracă chimonouri de nuntă, a înţeles de mică câte secrete pot ascunde culorile, iar de atunci nu încetează să le caute. Şi pentru Aoi culorile au o viaţă ascunsă, mai puţin nuanţele de negru, pe care a învăţat să le decline până la ultima, prin meseria moştenită de la tatăl său, căci el îi conduce pe ceilalţi prin ziua lor cea mai întunecată, cea a morţii. Din întâlnirea lor, întâmplătoare şi nu prea, se naşte o poveste care deschide perspective noi şi declanşează schimbări profunde, de-a lungul cărora amândoi vor căuta să privească lumea prin ochii celuilalt, pentru ca astfel să se cunoască pe sine. Cu o proză delicată şi rafinată, Laura Imai Messina construieşte în Vieţile secrete ale culorilor o emoţionantă pledoarie pentru diferenţă, pentru acel ceva altfel care sălăşluieşte în fiecare din noi şi pe care am putea ajunge să-l îmbrăţişăm drept un dar.

„Laura Imai Messina a scris o fabulă contemporană, care transmite deopotrivă magia culturii japoneze (care nu este defel doar un fundal al romanului), dar şi povestea fascinantă a lui Mio.“

Qlibri.it

„În Vieţile secrete ale culorilor Laura Imai Messina foloseşte un penel fin, ideal pentru a contura, dar şi pentru a estompa delicat tablourile, precum o acuarelă subtilă. Atât detaliile, cât şi atmosfera sunt importante pentru a purta cititorul într-o altă lume, în care culorile au nume aproape necunoscute lumii occidentale, dar atât de seducătoare.“

Criticaletteraria.org

 

Ceea ce Mio ignora în privinţa lui Aoi, aspect pe care Aoi însuşi îl ignora în bună măsură, era că în faţa morţii el se dovedea foarte calm, în timp ce viaţa, dimpotrivă, îl răscolea. Şi, mai mult decât orice, tocmai acel concentrat de emoţii al vieţii care este iubirea.

Celor care îi mărturiseau că se tem de moarte, Aoi le răspundea că nu aveau de ce să se teamă, pentru că atunci când murim lucrurile pe care le consideram importante deja nu ne mai aparţin.

Absenţa lui Mio, însă, îl făcea să se clatine. Dacă mai înainte simţea înăuntrul lui o asemenea fericire de risca să-l tâmpească, acum serile nu se mai sfârşeau, zilele de odihnă, dimpotrivă, erau cele mai extenuante: să meargă la Ikeda-san şi să ia loc la masa unde mâncase împreună cu ea îi aducea numai suferinţă. Oricare experienţă i se părea micşorată, precum un gust educat cu mâncăruri foarte sofisticate şi care, deodată, se trezeşte hrănit numai cu materii prime.

Nu ştia cum să iasă din starea aceea. Încercase să-i scrie pe Line mesaje scurte, la început destul de dese, dar apoi, pe măsură ce trecea timpul, tot mai rare. Un telefon când i se păru că-şi pierde minţile. Apoi tăcere.

Abia când sosi trupul unei defuncte, şi problema de rezolvat i se păru că depăşeşte supărarea dinăuntru, Aoi îndrăzni să ridice receptorul telefonului negru de bachelită şi se hotărî să formeze numărul de la Pigment.

Fără să ezite, întrebă dacă Yoshida-san este în magazin, iar dacă era, ceru să i-o dea degrabă la telefon:„Vă rog. Da, e urgent.“

— Am nevoie de ajutorul tău, Mio. Accept şi un nu, dacă va fi un nu. Dar, te rog, e cu adevărat urgent.

— Ce anume? Mio nu voia să fie abruptă, dar era surprinsă. Ce anume e urgent?

— O femeie a cerut să fie îmbrăcată în shiromuku. Înmormântarea este mâine şi nimeni nu este disponibil să ne ajute.

Tăcere. Şi apoi:

— Vrei să spui un trup neînsufleţit?

— Da. Mulţi nu se simt în largul lor într-o asemenea situaţie, nu sunt obişnuiţi cu aşa ceva… Înţeleg asta, dar este o îmbrăcăminte de-o asemenea complexitate, că fără un expert nu am şti unde, ce şi cum să facem.

Mio continua să tacă.

— Ţinea mult la asta, reluă Aoi. Şi-a pierdut soţul în război, avea aproape o sută de ani… Nouăzeci şi opt, mai precis. Nu le-a mai fost îngăduit timpul să-şi oficieze cununia, moştenise rochia de la mama ei, o dusese la croitoreasă să i-o modifice, dar apoi… Vocea i se frânse. Scuză-mă.

Era prima dată când Mio îl auzea plângând. Se emoţionă.

Tulburarea profundă a lui Aoi era provocată de gândul la femeia aceea, dar mai cu seamă de bucuria de a o auzi pe Mio după atâtea săptămâni, ca o îmbrăţişare care te cuprinde la capătul unui lung urcuş.

— Nu, e în regulă. Lucrez până la şapte, trec pe acasă să iau cele necesare pentru îmbrăcat, apoi vin.

— Mulţumesc, Mio.

— Pe mai târziu.

Mio dădu la o parte pânza.

Dintr-o cutie mare, abandonată în fundul şifonierului, scoase brâul cu ustensile, pe care mama ei îl purta mereu legat în talie. Era o fâşie de stofă moale şi plină de buzunare, asemănătoare cu cea a tâmplarilor. Ca şi cum ar fi verificat precizia lumii, făcu recensământul fiecărui obiect în parte, etalându-l pe masă. Dintr-un alt plic scoase afară restul.

Şi iată cum lumea copilăriei ei ieşea din nou la iveală.

Catarame mici, medii şi mari, spatule, ustensilele necesare pentru cusut, cartonaşe pentru obi-ita, ace de siguranţă, agrafe, o pereche de mănuşi albe de bumbac, de purtat în procesul de îmbrăcare a chimonoului şi de fixare a obi-ului, un săculeţ de plastic în care să-şi bage pantofii la intrare şi eventualele resturi, un evantai pe care să i-l împrumute clientei în caz că i-ar fi fost cald, şerveţele umede dacă nu exista posibilitatea să se spele pe mâini, o oglinjoară portabilă, bucăţele de tifon, prosoape, bureţei de aplicat machiajul şi dischete demachiante din bumbac pentru a retuşa şi perfecţiona îmbrăcămintea, role de panglici din bumbac, o batistă albă.

— Cu acestea, spunea mama ei, se plăsmuieşte forma perfectă.

Albul se îngălbenise, şerveţelele umede se uscaseră, ţesăturile, unele, erau roase de timp, dar cea mai mare parte a lucrurilor se găsea în stare bună.

— Şi-apoi, Mio, aminteşte-ţi că atunci când îmbraci o mireasă, la ea acasă ori în sala de ceremonie, trebuie să ai mereu la îndemână o mică escortă de obiecte, pe care ea ar putea să le fi uitat, şi o poveste frumoasă de spus ca s-o linişteşti.

Care erau obiectele? Care era povestea?

Mio nu mai ţinea minte. Îşi amintea, în schimb, că mama ei, în timp ce îmbrăca diferitele mirese, părea uriaşă.

Copil fiind, când intra în atelierul familiei, se pitula mereu într-un ungher, fără să scoată un cuvânt. Din colţişorul ei, asculta conversaţia femeilor, lansa priviri intermitente către viitoarele mirese. Atunci i se întipărea o lecţie importantă, şi-anume, că pentru a vedea e nevoie să le rămâi invizibil celorlalţi.

Mama ei urca şi cobora de pe scăunel, îngenunchea să aranjeze mantia de deasupra, se apleca până când aproape atingea podeaua cu obrazul ca să se asigure de lungimea chimonoului; se rotea neîncetat în jurul siluetei viitoarei mirese, care rămânea nemişcată şi maiestuoasă, sau măruntă şi ţeapănă.

Făcându-şi de lucru în jurul femeilor neclintite ca nişte statui, pe care le îmbrăca strat cu strat, într-un fel anume, Kaneko se regăsea pe sine. În acele momente de intimă apropiere cu o altă fiinţă umană, Mio îşi amintea că-i surprindea, înflorind pe chip, zâmbetul ei cel mai frumos.

— Nu a fost o alegere, dar am iubit această îndeletnicire încă de când eram copil, îi spunea fiicei sale.

De la bun început o fascinase ideea că fiecare trup îmbracă chimonoul în felul său irepetabil.

— Nu este o piesă vestimentară ca oricare alta, nu există o măsură. Abia în procesul de îmbrăcare îţi descoperi propria măsură.

Cu degetele împreunate în formă de triunghi, Kaneko scruta cu atenţie cum cădea acoperământul de cap de la shiromuku, proporţia care se crea între linia gulerului, porţiunea descoperită a chipului şi albul care învăluia peruca.

— Să îmbraci bine un chimonou este în întregime o chestiune de echilibru şi geometrie, Mio.

Kaneko începea prin a atinge coloana vertebrală a miresei de parcă ar fi fost scheletul unui peşte. Netezea cu palmele orice cută, anula orice umflătură a ţesăturii. Trebuia să fie rapide şi atente, pentru că acolo unde o parte se aranja, cu aceeaşi mişcare, o alta se deranja.

De la vârful coafurii la umflăturile adăugate la umeri şi pe piept, trebuia creat un munte drept, un triunghi echilateral în proporţie de 3, iar de acolo, coborând până la marginea chimonoului, una de 7.

— Totul stă în asta: „3 : 7“.

Părea măsura unui haiku imposibil de pronunţat.

Mio îşi privea mama încântată de siguranţa pe care o vădea. Acasă i se părea aşa nervoasă, mereu supărată, o lamentaţie nesfârşită. Dar în atelier păstra tăcerea: era fericită să fie acolo, să îmbrace femeile care, într-un anume fel, se îndreptau spre drumul corect, acelaşi pe care Kaneko îl vedea ca unica soluţie pentru viaţa unei fete.

Cu timpul, Mio învăţă tot ce era nevoie. Îi plăcea cum fiecare mireasă era diferită în felul ei: nu doar în ce priveşte măsurile şi proporţiile chimonoului, ci şi în felul în care culoarea chipului – care înainte de îmbrăcarea hainelor era pictat într-un alb lăptos, iar buzele desenate pe verticală cu un roşu sângeriu – se armoniza cu acea cascadă de nuanţe de alb şi garniturile în roşu ale vestimentaţiei.

Şi ea, asemeni lui Kaneko, iubise acea meserie încă din prima clipă. Însă lui Mio îi fusese dată posibilitatea să aleagă, şi când sosise momentul, preferase să-şi continue şcoala. Îi fusese teamă să moştenească, dimpreună cu afacerea familiei, şi obligaţia de a se ridica la înălţimea mamei, şi a bunicii, şi a tuturor femeilor din neamul Yoshida de dinaintea ei.

Dar Mio, deşi rămăsese pe neaşteptate singură pe lume, nu vânduse atelierul: îl dăduse în folosinţă altcuiva. Secolul se schimbase, şi tot mai multe tinere alegeau să se căsătorească în haine occidentale, sau chiar să nu se căsătorească deloc. Acum atelierul Yoshida nu mai confecţiona exclusiv shiromuku, ci de acolo se puteau închiria chimonouri pentru petreceri private, pentru întâlniri de omiai, pentru celebrările de ziua majoratului1. Uneori, administratorii atelierului organizau şedinţe foto pentru albumul de familie, iar altele în scop comercial: veneau atunci modele care îmbrăcau hainele tradiţionale şi li se făceau fotografii ce ajungeau apoi în reviste, pe pagini de internet sau tot felul de pliante.

Şi acum, în timp ce ferestrele trenului de pe linia Yokosuka în direcţia Kamakura îi oglindeau numai propria imagine, lui Mio i se făcu un dor arzător să se întoarcă în atelier. Nu o mai făcuse niciodată în tot acel timp: teama de a-şi găsi răvăşite locurile copilăriei era mai puternică decât plăcerea de a se vedea mare tocmai acolo unde fusese mereu cea mică.

Fixând cu privirea întunericul de dincolo de geam, eliberat de luminile oraşului, se întrebă dacă noaptea privirea lui Aoi nivela lipsa roşului. Dacă în mijlocul întunecimii, mai ales în zilele în care conştientizarea faptului că vede diferit era mai amară, Aoi se simţea la adăpost.

O să reuşească să-l privească în ochi, fără să se gândească neîncetat la cum trebuie că arăta lumea văzută de el?

— În funcţie de anumite tonuri pe care le capătă faţa, se înţelege cât se îndepărtează moartea, spuse Sayaka. Pentru tine, care înţelegi atât de bine culorile, nu ar trebui să fie greu să le identifici.

Cu jumătate de oră înainte, Aoi o întâmpinase pe Mio la intrarea în firma de pompe funebre. Ea nu-şi dorise să îi iasă înainte la gară, iar el îi găsise chipul atât de încercat, că nici măcar nu îndrăzni s-o întrebe ce mai face.

Imediat ce păşi înăuntru, Mio observă cum lucrările efectuate (pe care i le cedase unei colege, dar ale căror fotografii le verificase pe ascuns) puseseră în valoare încăperile firmei şi cum acea combinaţie de gri, violet şi stacojiu – pe lângă capetele filamentoase ale crinilor Nirvana de la intrare – făcea spaţiul mai frumos şi mai primitor.

Aoi îi mulţumise cu o plecăciune adâncă şi îi indicase drumul, la capătul căruia îi arătase trupul defunctei:

— Se numea Naoko Izumi.

A văzut de îndată albastru, un albastru profund ca cel al oceanului când te scufunzi la o asemenea adâncime, încât lumina nu mai pătrunde. Un amestec de albastru nokon şi negru shikkoku. Mio se întrebase dacă era culoarea femeii sau dacă aceea era culoarea pe care o capătă oamenii când au murit de foarte puţin timp.

Mio se limitase să evite privirea lui Aoi, să asculte câteva remarci ale lui despre raritatea înmormântărilor şintoiste faţă de cele budiste, despre felul diferit de a amenaja altarul.

După care, între ei doi se aşternuse o tăcere compactă, din care îi scoase Sayaka. Fără să se prezinte măcar, sora lui Aoi intrase în cameră şi începuse să vorbească.

Aoi era uluit şi deopotrivă hotărât să nu-şi arate mirarea. Nu-şi auzise niciodată sora să schimbe atâtea cuvinte cu un străin, cu atât mai puţin la acel nivel de mărturisire.

— Este uimitor să te gândeşti la felul cum mintea, odată cu trecerea timpului, se îmbunătăţeşte, devenim mai înţelepţi şi mai culţi, în schimb, trupul se deteriorează, spuse Sayaka cu însufleţire. Mereu m-am gândit că problema este tocmai asta: trupul este primul lucru, cel prin care venim pe lume.

Mio dădu din cap fără să înţeleagă. Se simţea prea timorată de prezenţa ei ca să vorbească.

Din tot ce îi povestise Aoi, Sayaka i se părea din toate punctele de vedere fiica mai legitimă a acelui al doilea tată pe care nu-l cunoscuse: ea, în schimb, îl frecventase pe Okada-san ani la rând, avea o mulţime de amintiri cu el, cel mai probabil îl ascultase vorbind chiar şi despre Mio, despre acea fiică secretă care refuza să-l întâlnească. În felul nedesluşit în care se ivesc emoţiile când sunt foarte intense, lui Mio i se părea că trebuie să se justifice în vreun fel. Îşi dorea să se facă iertată, fără să ştie prea bine cum sau de ce. La urma urmei, se gândea, dacă faci pe cineva să sufere, persoana care îl iubeşte o să te urască.

Şi totuşi, Sayaka se arătă oricum altcumva decât ostilă. Dimpotrivă, era atât de afectuoasă, că Mio făcu un efort să găsească punctul comun între tânăra care cu ceva vreme în urmă îi trântise uşa în faţă în timp ce pregătea trupul unui defunct şi cea care acum îi zâmbea, explicându-i cât era de complicat să machiezi persoane decedate.

— Pare simplu, dar de fiecare dată este o operaţiune profund diferită. Nu există un singur mod corect de a alege forma şi culoarea.

Sayaka îi povesti lui Mio despre o ocazie în care o fiică o certase la înmormântarea mamei sale. „Machiajul dumneavoastră lasă de dorit“, îi spusese. „Nu ar fi trebuit să ne lăsăm pe mâna unei persoane cu atât de puţină experienţă.“ Sau cazul unei femei care, văzându-şi tatăl bărbierit, cu faţa netedă şi semnele profunde lăsate de zăcutul îndelungat acum îndepărtate, avusese o reacţie mânioasă: „Tatăl meu nu se îngrijea, nu s-ar fi bărbierit niciodată pentru înmormântarea lui“, protestase ea. „De ce aţi făcut asta?“

În felul acesta, Sayaka învăţase să pună întrebările corecte înainte de a se apuca de lucru. Ştia că dacă ar fi greşit, şi imaginea de ansamblu a defunctului ar fi ieşit nefirească, la înmormântare, rudele ar fi fost încercate de mânie sau, în cazurile şi mai grave, de o formă mai adâncă şi diferită de suferinţă.

— Înainte de machiaj, este baia, care, dacă vrei, este o operaţiune încă şi mai delicată.

Sayaka era obişnuită să întrebe rudele dacă voiau să o ajute la spălatul trupului. Câte cineva se oferea întotdeauna, şi ea îi învăţa pe aceia să nu le fie teamă, să îl săpunească la fel ca atunci când era în viaţă, masând capul, absorbind apa cu o pânză de bumbac, uscând apoi părul.

— Te linişteşti odată cu împlinirea gesturilor. Chiar dacă în acelaşi timp, desigur, ţi se rupe inima în fărâme să acţionezi asupra unui trup. Mulţi realizează abia în acel moment că se află în faţa morţii. Şi totuşi, mereu e atâta gingăşie.

Era nevoie să implici familia cât mai mult cu putinţă. Astfel, experienţa avea să le rămână întipărită pentru totdeauna în amintire.

— În cazul lui Izumi-san, în schimb, spuse, arătând spre trupul neînsufleţit din faţa lor, nu e posibil să implicăm nicio rudă. Acest chimonou necesită într-adevăr o muncă prea elaborată.

— Ah, îmi pare rău…

— Să nu-ţi pară rău, facem un lucru important. Pot să-mi imaginez deja emoţia puternică pe care familia acestei doamne o va încerca atunci când o vor vedea îmbrăcată în shiromuku… Ba mai mult, îţi mulţumesc din suflet, Mio, că ai acceptat. Ne era teamă că nu vom reuşi să le îndeplinim rugămintea. Nu-i aşa, Aoi?

Fratele încuviinţă din cap.

Mio îşi plecă ochii. Acum era în stare să înţeleagă cât de asemănătoare este o nuntă cu o înmormântare: tot ceea ce se întâmpla acolo devine o amintire.

1 În tradiţia japoneză, majoratul (20 de ani până la 1 aprilie 2022, apoi 18 ani) se sărbătoreşte colectiv, într-o festivitate care se ţine în a doua zi de luni din ianuarie pentru toţi tinerii care ajung la majorat în anul respectiv.

© 2007 Revista Ramuri